Diversitatea europeană – între toleranţă şi iraţionalitate

Uniunea Europeană se profilează tot mai mult ca fiind o soluţie de compromis între diferitele culturi existente, o manieră post-modernistă de perpetuare a unor sentimente poate prea putin înradacinate în mentalul colectiv generat de statele-naţiune. În fapt, de ce sa susţinem toleranţa şi să ne bucurăm de diversitate când main-stream-ul răspândit de educaţia etatistă şi de presa inerţiala ne îndeamnă a avea permanent reflexe de naţionalism?

J. Rifkin vedea construcţia europeană ca fiind cea mai adaptată şi capabilă (din cele existente momentan, opunând-o celei americane) de a dezvolta relaţii durabile între o gamă din ce în ce mai largă de actori cunoscuţi dar şi necunoscuţi vechii lumi: state, companii transnaţionale, organizaţii ale societaţii civile ce capăta dimensiuni continentale, indivizi, ş.a. Practic pârghiile înmânate noii structuri au rolul de a media între un număr foarte mare de interese şi de a naşte rezultate acceptate global. Aş adăuga că rolul său se extinde la a amputa expansiunea unor organisme sociale constituite pentru a servi scopuri ce nu mai sunt acum de actualitate, dar care se autoconservă printr-un eficient mecanism imunitar. Aici se poate observa o similitudine cu organele de informaţii ale fostelor state socialiste ce işi refuzau inutilitatea.

În fapt, cred ca exista o diferentă mare, pe moment, între dezideratele măreţe propuse de acest sistem şi realitate. Cred, de asemenea, că problema rezidă în incapacitatea de a gândi global a majorităţii oamenilor, şi mai precis de a-şi imprima o identitate colectivă nu în cadrul unor graniţe ci într-o reţea de oameni. Practic, discriminarea mediocră practicată de majoritate se naşte din acest simplu fapt.

Comunităţile ungurilor din România şi ale turcilor din Germania, ca şi alte cazuri de fapt, evidenţiază două lucruri principale:

1. Omul pastrează nevoia de a îsi întreţine un spatiu socio-cultural (sau, altfel spus, de expresie) în care să îşi definească intimitatea;

2. Comunităţile umane de identităţi diferite care interacţionează, se actualizează reciproc rămânând însă eterogene în substanţă.

Astfel, deşi se argumentează ca aceste grupuri au apărut ca o reacţie comună la marginalizare, consider că ele sunt mai degrabă produsul acestui aspect al naturii umane. Mai mult, aş vedea discriminarea ca pe o reacţie a celorlaltor grupuri (în special a culturii majoritare) de a-si elimina necunoscutul din propriul teritoriu. Comunităţile acestea se pot compara, până la un punct, cu cele chinezesti din US, sau cu cartierul latin din Paris. Practic, ele reprezintă un preview al lumii ce va urma. În condiile în care, economic, tehnic şi juridic, devine vitală şi este din ce în ce mai facilă mobilitatea individului, ce are acum multiple posibilităţi de comunicare, imaginea unei lumi cu multipli atomi socio-culturali coexistând într-un spaţiu făra graniţe este tot mai evidentă. L. Blaga mentiona că individul este incapabil să cunoască alte culturi (forme de exprimare) cât timp nu şi-a însusit-o pe propria. În cazul acestei abordări, nu se va putea, şi nu va fi nevoie să se renunţe la identitatea comunitară în favoarea uneia universale.

Discriminările ce se nasc în acest peisaj sunt din mai multe cauze. Prima, şi cel mai importantă, este cea menţionată mai sus, anume accesele de autoconservare ale statului-naţiune, cu efecte asupra opticii maselor şi a indivizilor. Personal, văd naţionalismul doar ca pe un pretext ideologic al legitimizării unui contract social exclusivist. Construcţia unui sistem administrativ a fost văzută la mijlocul secolului XX ca fiind posibilă, preferabilă şi adeseori la îndemână (dată fiind mobilitatea redusă) doar în cadrul unei comunităţi majoritar uniformizată, sau mai nuanţat spus, de o unică factură culturală. Actualemente, premisele pentru un nou stat s-au modificat, şi există exemple clare care sustin “ateizarea” naţională a sistemului administrativ. Deci nu dinamitarea aparatului statal ci doar reformarea principiilor care fundamentează contractul social.

O a doua formă, poate la fel de răspândită, este externalizarea greşelilor! Mase întregi accentuează şi condamnă vehement actele antisociale si greşelile făcute de străini pe teritoriul respectivei ţări, uitând să observe actiunile similare ale propriului popor. Este, în fapt, o abordare de sanctificare a indivizilor din propria tabără, şi de demontare a celorlalţi.

Aceste două motive, practic, nu pot fi generate decât dintr-o inerţială aprobare a vechiului sistem şi dintr-un conservatorism ce nu vrea să accepte lipsa de fezabilitate a stagnării.

În rest, sunt multe motive ce generează actiunea de discriminare: ignoranţa, influenţa maselor si a opiniei generale, reacţia vicioasă la propria excludere de către societate, ş.a. Toate, însă, sunt cauze iraţionale şi, deci, incapabile de a constitui un argument în cadrul unui dialog intercomunitar.

Astfel, se naşte întrebarea: direcţia europeană va fi înspre toleranţă sau iraţionalitate?